Marturisesc,
placerea mea sunt romanele, carti de cel putin 300 de pagini, cu zeci de
personaje incat am nevoie de notite sau Wikipedia in timp ce citesc. De ce ma
feresc de un volum de short-stories uneori nu stiu nici eu, caci autori precum
O.Henry, A.C.Doyle si Alice Munro mi-au dovedit ca si acestea sunt la fel de
valoroare si marete precum un tom romanesc. La aceasta lista de autori il adaug
si pe Dan Radoiu, ale carui “Povestiri de la marginea realitatii” le-am
devorat. Fix asa. Precum Saturn copiii lui.
Ca imagine
generala, intrigile de cele mai multe ori sunt intamplari sau obiecte atat de
banale incat ai aceeasi senzatie precum in fata artei moderne, ca ai fi putut crea
si tu asa ceva. Dar nu ai facut-o, din pacate. Autorul iti ofera totusi sansa
asta chiar la final de carte. Insa nu acesta este motivul pentru care merita sa
parcurgi volumul galopand de la inceput la final. Sa citesti fiecare poveste
este o aventura pentru sufletul tau. Aici te sperii, aici razi, aici ramai pe
ganduri sau chiar nedumerit putin (mai mult).
Autorul are o imaginatie
nesfarsita, parca isi scoate ideile dintr-o palarie de magician si partea
exceptional este faptul ca nimic nu pare tras de par, totul este povestit de
asa maniera incat pare veridic oricat de grotesc ar fi. Poate in subteranul
metroului chiar poti da peste un strigoi si in pictura unui barbat strain poti
regasi chipul cuprins de agonie al iubitei pe care ai parasit-o in prapastie
pentru a cauta ajutor (chipurile). Fara sa vrei, vei multe povestiri cu o
senzatie tematoare, un mic soc electric ce se va intinde din zona coastelor
catre gat. Iar cand intelegi de unde vine aceasta senzatie, pasind pe ultimele
randuri ale povestirii parca nu iti vine sa te misti pentru a nu te trezi cumva
chiar tu intr-o asemenea intamplare precum cea pe care tocmai ai lecturat-o.
Unele povestiri
impresioneaza prin cuprins, iar aici ma gandesc la “Blestem in subteran”,
“Sifonierul preotesei”, ambele povesti complexe cu personaje memorabile. Altele
te zgaltaie la final, pufnind in ras sau cu un tremor de frica. Cine ar fi crezut
ca destinul Spanului putea lua o asemenea turnura? (Pentru lamuriri a se citi
“Spanul, peria si auditia”). “Un metru obzeci pe tocuri” este picatura de
naturalism care iti va strange stomacul de tristete si furie in fata
nedreptatii, iar “In putul liftului” cred ca poate fi episod din Twilight Zone,
la fel ca si “Pictorul, prapastia si telefonul cu manivela”.
Cu fiecare
poveste parca nu ai de ales, te lasi purtat de mana prin labirintul firului
narativ, curios precum un copil, atras de aparenta obscuritatea a subiectului,
cautand substratul. Patrunde in universul lui Dan Radoiu, nu vei mai privi
lucrurile din jurul tau la fel, nici macar propria chiuveta.
No comments:
Post a Comment