Tuesday, August 25, 2015

Am fost la Sa ne dam in carti - Atelier de confectionat povesti



Si-am ajuns si la eveniment, pe o vreme friguroasa si pe o ploaie care s-a gandit sa stea vreo jumatate de ora inainte de acesta, urmand apoi a continua si a crea o atmosfera tocmai potrivita pentru confectionat povesti.

Alaturi, ca si ultima data, de scriitorul Dan Radoiu si de asistenta lui in descoperirea tainelor cartilor de Tarot, Andreea Sterea, am purces la construirea unei povesti care a inceput pe un ton intunecat marcat de o crima misterioasa dar si de o atmosfera lugubra si apasatoare, in ton cu vremea de afara si a continat devenind cea mai amuzanta si mai neobisnuita intrunire de personaje. De la Arhanghelul Gabriel a carui trompeta stricata adusese apocalipsa doar unui jucator de alba neagra, pana la Iadul intrat in greva si catastrofele „de criza” ale apocalipsei esuate, atat povstea - cat mai ales construirea personajelor - au fost extrem de amuzante.

Am putut din nou afla cum se construieste o povestie pornind de la personajele acesteia si cam care ar trebui sa fie caracteristicile fiecaruia. Pe rand am adaugat fiecare cateva randuri la intregul acesteia si am facut actiunea sa evolueze, sau din contra, sa stagneze. Intr-un final am avut personajele construite, acestea urmand ca pana data viitoare sa evolueze macar intr-o parte a povestii lor. La atmosfera a contribuit atat prezenta numeroasa a publicului cat si aceea a unor participanti speciali: scriitorul si criticul literar Oliviu Craznic, scriitoarea Doina Roman, reprezentanta Bookblog – Andreea Chebac si doua indragite bloggerite pasionate de carti – Andra Mihaela (Reader’s Republic) si Georgiana Vladulescu (Jurnalul unei cititoare), dar si multi altii.

Al doilea atelier de confectionat povesti a fost si mai interesant decat primul, avand in vedere ca acum o parte din public deja stia regulile jocului creativ. A fost, de asemenea, o bucurie sa-l reintalnim pe Dan Radoiu care a fost, ca si data trecuta, un Game Master extraordinar.

Sperand ca vom mai ajunge si la alte evenimente la fel de interesante, Capitanu’ va saluta si va sfatuieste sa keep on reading.

Cartea lui Dan Radoiu o puteti comanda de aici:


Wednesday, August 19, 2015

Sa Ne Dam in Carti - Atelier de Confectionat Povesti



Raidu’ da Pirati va invita la un eveniment care va va pune la incercare creativitatea si imaginatia. Vineri, la ora 19:30, Editura Crux Publishing alaturi de Deea Sterea, scriitorul Dan Radoiu si ceainaria La Un Ceai, organizaeaza al doilea atelier de confectionat povesti. Atelierul are si un eveniment oficial pe Facebook la adresa:


Descrierea acestuia este urmatoarea:

„Ați fost vreodată curioși de misterele ascunse în cărțile de tarot? Le-ați folosit vreodată? V-ați închipuit vreun moment că ele pot fi utilizate nu numai ca să ghicească viitorul, dar și ca să ne ajute să confecționăm povești fantastice?

Intrarea liberă!
Înscrieri la 0734 195 395

După aventura sconcsului spațial pe care am creat-o împreună cu scriitorul Dan Rădoiu în luna iulie, ne-am hotărât acum să ne dăm în cărți ! De tarot, desigur! Dar nu așa cum vă imaginați!

Editura Crux Publishing vă invită la o nouă sesiune de confecționat povești fantastice alături de Dan Rădoiu, dar de data aceasta folosim cărțile de tarot pentru a ne dezlănțui imaginația, pentru a crea personaje fantastice și aventuri de neuitat!

Sunteți pregătiți să pășiți dincolo de vălul realității și să confecționați și voi povești nemaiauzite? Haideți să vedem ce spun cărțile…”

Dupa ce ultima data ne-am pus imaginatia la incercare si cu ajutorul cuvintelor extrase din bol am creat impreuna povestea sconcsului spatial, se pare ca acum vom incerca sa aducem in lumea povestilor si cartile de Tarot. Cu siguranta vom avea parte de o calatorie misterioasa si de un alt eveniment foarte interesant in atmosfera primitoare de la La Un Ceai.

Ceainaria se afla, aproximativ, in zona parcului Cismigiu pe strada Luigi Cazzavillan nr. 25 langa parculetul cu acelasi nume. O harta informativa poate fi vazuta mai jos:



Rezervarile se fac la numarul de telefon 0734 195 395, numar de telefon mentionat mai sus dar si pe pagina evenimentului de pe Facebook.

Raidu' da Pirati va asteapta cu drag sa calatorim in lumea povestilor fantastice si a cartilor de Tarot in ceea ce speram sa fie o seara amuzanta, captivanta si de neuitat.

Capitanu’ va saluta si va ureaza o seara faina! Ne vedem la eveniment!

Thursday, August 6, 2015

Interviu cu Razvan T. Coloja, autorul romanului "Soldati ai Terebentinei"



Capitanu’: Salut Razvan si bine te-am gasit la interviul Raidului da' Pirati. Pentru inceput te rog sa ne spui ceva despre tine, orice, nu neaparat clasica prezentare din interviurile obisnuite.

Hei - salut. Despre mine? Am 36 de ani, în toamnă public cel de-al patrulea roman. Tocmai am terminat Psihologia la Oradea şi-am intrat la master la ”Psihologie clinică şi consiliere”. Am lucrat vreo patru ani în presa scrisă de IT. Mă uit la filme nesănătoase, am un fetiş cu Coreea de Nord, îmi place mult sociologia şi ascult chestii bizare. Lucrez exclusiv în Linux, sunt asocial dar politicos, vag cinic şi uneori sarcastic.

Capitanu’: Ce te-a facut sa abordezi fictiunea transgresiva cu predilectie? Ce te atrage mai mult sa scrii in acest gen, avand in vedere ca printre lecturile tale am vazut ca SF-ul este la loc de cinste?

Cred că cercurile de oameni în care m-am învârtit sunt de vină. Am cunoscut oameni foarte bizari la viaţa mea. Am dat peste bipolari, oameni cu ciclotimie, cu tulburare de personalitate antisocială, schizoizi, schizotipali, schizofrenici, depresivi, anxioşi, fobici, histrionici. Majoritatea oamenilor normali dau peste ei rar. Eu dădeam rar peste oameni normali. Ceva despre cum la rockotecă veneau fel de fel de tipi şi tipe cu apucături ciudate. Aşa că în mediul acela m-am format şi ulterior tot în el m-am simţit bine când a venit vorba de scris. Literatura transgresivă e plină de astfel de personaje. Oameni care ies din normă. Despre ei îmi place să scriu; pentru că alternativa e oarecum plictisitoare. În ficţiunea transgresivă oamenii ăia au o casă.

Capitanu’: Poti sa ne spui cateva episoade din romanul Soldati ai terebentinei pe care le-ai trait si in realitate? Cam cat din roman este intamplare reala si cat este creatie cu scop artistic?

Hmmm. Aş zice că vreo 80-85% din roman se mulează pe întâmplări reale din trecutul meu. De exemplu scena cu alergatul pe blocuri înalte. Făceam chestia asta cu prietenii mei când eram mai tineri. Scenele de skinny dipping, scenele de pogo din rockotecă, chefurile - toate astea s-au întâmplat cu adevărat. 98% din personaje sunt reale şi au numele schimbate; unele îmi sunt prieteni şi acum.

Capitanu’: Nu stiu daca te-a mai intrebat cineva, dar femeia pe care o suna noaptea personajul principal exista in realitate? Si pana la urma, sunt adevarate momentele in care personajul suna la intamplare noaptea oameni necunoscuti? De ce?

Dacă-ţi spun despre femeia aia, stric plăcerea cititorilor. Aşa că nu-ţi zic. Dar da - în adolescenţă dădeam telefoane random oamenilor. O făceam ca să mă distrez. Era plăcut să te simţi ferit de pedeapsă într-o eră în care Caller ID-ul nu exista. Sunai pe cineva şi acel cineva habar nu avea cine eşti, de la ce număr suni. Făceam tâmpenii la capătul firului: le citeam cu voce tare din Sorescu, le puneam întrebări tâmpite. Nu eram grobian, dar încercam să-i ţin cât mai mult pe fir.

Capitanu’: Iti imaginezi o continuare a romanului cu mai multe intamplari interesante? Mie unul mi-a parut rau ca romanul a durat atat de putin. Ai mai scrie si un volum II in care sa continui dezvoltarea personajelor?

Continuarea depinde strict de impactul pe care ”Soldaţi ai terebentinei” îl va avea asupra cititorului. Dacă răspunsul se păstrează pozitiv încă un an sau doi, atunci da - am să încep să iau în considerare un al doilea volum. În ”Soldaţi ai terebentinei” n-am introdus nici măcar 10% din aventurile prin care am trecut cu grupul meu de prieteni. Şi-ar fi păcat să se piardă în memorie. Aş vrea ca peste ani, atunci când al meu copil mă va întreba ce-am făcut în tinereţe, să-i pot da vreo două-trei cărţi. Aşa că rămâne de văzut în legătură cu volumul al doilea. Deocamdată am alte proiecte literare de încheiat şi încă o tonă de idei de pus în practică.

Capitanu’: Povesteste-ne putin despre Nina. In definitiv, cam in jurul ei se intampla toate momentele importante din roman. Nina este intruchiparea unei persoane reale sau numai ti-ai imaginat-o ca "motor" al intregii actiuni?

Cu Nina e puţin ciudată chestia. Parţial e modelată după o fată pe nume Crina. Ea avea 18 ani, era din Vatra Dornei, venise la rude în Oradea pe când aveam eu vreo 16 ani. Îşi zicea ”Mara”, Dumnezeu ştie de ce. Ne-am sărutat de câteva ori, ne-am îmbătat muci într-o noapte, şi-apoi aia a fost. N-am mai văzut-o după aceea. Şi naiba ştie cum, dar personajele feminine mi le modelez acum parţial după ea. Câteodată mă întreb ce s-a întâmplat cu ea. Cineva mi-a zis că e divorţată acum şi are un copil.
O altă parte din personaj (inclusiv numele) e luat după o fată cu care m-am întâlnit acum vreo 5-6 ani la un concert death metal. Era super-drogată, foarte frumoasă, haotică. Cred că am schimbat doar vreo două cuvinte. Dar căutând un nume şi o personalitate aparte pentru personajul feminin mi-a sărit în minte scena de la concert şi aşa a luat naştere Nina din ”Soldaţi ai terebentinei”.

Capitanu’: Ce ai simtit cand ai scris finalul? (Fara spoilere!). Ti-ai imaginat cititorii facand ochii mari si luand cartea de la inceput ca sa "se prinda?"

La încheiere am lucrat mult. Am vrut să iasă în aşa fel încât să pună oamenii pe gânduri şi-am încercat să evit pe cât se poate să le dau concluziile mură-n gură. Sunt chiar curios ce efect a avut asupra cititorilor.

Capitanu’: Cum au primit parintii si apropiatii tai cartea? Povestesti despre multe nebunii din adolescenta care sigur ridica niste sprancene din partea adultilor? Le-ai mai face inca o data daca te-ai intoarce in timp?

Maică-mea mi-a spus că a citit cartea de două ori. Cred că îi este încă teamă să mă întrebe care părţi sunt reale şi care nu. Cu taică-meu cred că evit subiectul ca să nu trebuiască să dau explicaţii. Dacă aş mai face încă o dată toate chestiile alea? Nu toate. N-aş vrea să risc să mor. Eram inconştient în adolescenţă.

Capitanu’: Ai pus o mare parte din tine si din experienta ta in aceasta carte. Cum o simti acum, ca e deja publicata si lumea incepe sa auda de ea? Ai mai fi lucrat la ea? Ai adauga ceva daca ar fi sa o rescrii? Ai taia scene, ai introduce personaje?

Consider că un manuscris nu e niciodată terminat. Dacă era după mine mai lucram la el vreo cinci ani. Mereu îmi veneau idei noi, mereu corectam ceva. Doream să iasă perfect, dar cum anii treceau şi mă maturizam mai mult, gândirea mi se schimba. Aşa că mi-am dat seama că tot corectând şi adăugând şi scoţând chestii din text n-am să mai public cartea niciodată. După cum am spus mai sus, aş mai avea o droaie de povestit în legătură cu lumea rockerilor anilor '90. Am cunoscut o mulţime de oameni pe-atunci, fiecare cu bizareriile lui/ei. Am făcut la rândul meu chestii ciudate. Lucrurile alea consider că se merită expuse.

Capitanu’: Multi au zis ca muzica este de fapt personajul principal in cartea ta. Asa ca vorbeste-ne despre cum te-a format rockul anilor 90 in devenirea ca persoana si, de ce nu, ca scriitor. 

Cred că eram prin clasa a VII-a când verişoara mea mi-a arătat o casetă cu ”Trash” al lui Alice Cooper. Ăla a fost primul meu contact cu rock-ul. Am ascultat şi răs-ascultat albumul ăla, apoi mi-am luat o casetă cu AC/DC, una cu Megadeth (”Rust In Peace” dacă bine-mi aduc aminte). Am găsit în atelierul şcolii mele generale o casetă cu ”Master of Puppets” a celor de la Metallica. Apoi am sărit direct la ”My Dying Bride”. Apăruse ”Turn Loose The Swans”, album pe care şi acum îl consider unul din cele mai bune pe care le-am ascultat vreodată. Genul ăla de album cu piese fără de cusur, una şi una. Apoi Sepultura, Green Jelly, Anathema, Katatonia, Pungent Stench şi altele. Pe când ajungeam în liceu deja aveam două tricouri cu Samael, vreo patru cu Metallica şi unul cu Napalm Death.
Prin rock am învăţat ceea ce spun şi în carte: că adevăraţii prieteni îi găseşti în nămol, nu pe treptele din marmură. Că există o lume aparte la care n-au acces oamenii de rând. Că modul de gândire al rockerilor diferă mult de cel al altora şi că ai doar de învăţat de la ei. Rock-ul mi-a modelat gândirea, ideile, concepţiile despre viaţă, ideologia, viziunea asupra religiei, modul în care îi văd pe cei din jur. Era normal să-mi influenţeze şi scrisul.
În trecut puteam scrie doar cu muzică în căşti. Paradise Lost în scenele lente şi profunde, Supuration când voiam ceva abstract, Manson şi Nine Inch Nails când voiam să scriu ceva lasciv. Sunt aproape sigur că fără muzica rock n-aş fi ajuns să scriu în ziua de azi.

Capitanu’: Ce formatii pe care le mentionezi in carte iti mai plac si la ora actuala?

Majoritatea le ascult şi-n ziua de azi: Katatonia, Kataklysm, Supuration, Burzum, Fear Factory, Slayer, Impaled Nazarene, Satyricon şi altele. Nu mai ascult Metallica, Testament, Bon Jovi şi heavy metal-ul anilor '80. În plus, mi-am diversificat mult gusturile muzicale, aşa că ascult de-atunci şi nihilist pop, military pop, dark ambient, stoner metal, post-rock.

Capitanu’: Ce crezi despre muzica metal in general in Romania? Despre public mai ales dar si despre evenimente, despre cum se simte acum fata de cum se simtea atunci...

Heh. E diferenţă de la cer la pământ dacă discutăm de anii '90 versus prezent. În anii '90 aveai noroc dacă prideai un concert ”Celelalte Cuvinte” la Casa de Cultură a Sindicatelor din Oradea. Acum se ţin concertele şi evenimentele în lanţ. Pe-atunci trebuia să mergi cu trenul din Oradea în Timişoara ca să cumperi zece casete audio de la Rocka-Rolla. Acum scoţi toată discografia de pe net în vreo 10 minute, o trânteşti pe iPod şi o asculţi când vrei. Publicul e şi el altfel. Am observat că e cumva ”la modă” să fii rocker în ziua de azi. Văd poze făcute prin baruri cu fel de fel de indivizi zbătându-se teatral pe "It's My Life" al lui Bon Jovi sau pe câte un Guns N Roses. Văd fete de 14 ani cu tricou cu Nirvana şi ştiu că-l poartă doar pentru că le place design-ul. Văd oameni are n-au auzit de Laibach, Tool sau Mayhem, dar poartă tricouri cu Lamb Of God, Slipknot şi alte chestii oarecum mai recente. În anii '90 eram vreo 60 de rockeri în tot judeţul Bihor. Acum cred că-s vreo 1000. Şi asta spune ceva.

Capitanu’: Crezi ca inca se mai pot lega prietenii si relatii stranse in comunitatea de rockeri actuala si crezi ca aceasta tinde macar putin spre modelul occidental de ascultator de muzica "civilizat si cu asteptari"? Sau, din contra, atunci rockerii erau mai uniti, mai prietenosi si mai apropiati decat sunt azi?

Dat fiind faptul că eram puţini prin 1995, eram mai uniţi. Aveam vreo trei locuri de întâlnire şi acolo mergeam cu toţii. După câteva luni ajungeai să cunoşti pe toată lumea. În plus, dacă mergeai pe stradă cu tricou cu Napalm Death, ieşeai în evidenţă; se uita lumea la tine ca la ursul verde. Acum nu mai contează.
N-aş zice că rockerii români de acum nu sunt uniţi. Pentru că sunt. Dar nu atât de uniţi cum eram noi. Ca să-ţi dau un exemplu, în anii '90 puteam merge la rockotecă fără ţigări în buzunar, să cer oricărui necunoscut cu păr lung un fir şi-l primeam fără ridicat din sprâncene, fără întrebări; strict pe considerentul că suntem parte din aceeaşi haită. Acum nu cred că ar mai merge faza asta. Oricum - lumea e altfel azi. Oamenii sunt altfel în general, nu doar rockerii. Sunt mai alienaţi, mai indiferenţi, mai decuplaţi din spiritul comun.

Capitanu’: Ce era atunci si ce nu mai e acum... in materie de rock, de metale, mentalitati, oameni?

Era unitate. Era un sentiment comun de apartenenţă la ceva mai mare decât tine. A fi rocker însemna atunci mai mult decât a asculta un anumit gen de muzică.
Eram acum vreo trei luni la facultate şi-i povesteam unei profesoare ceva despre cum a fost să fii rocker. Văzuse că publicasem ”Soldaţi ai terebentinei” şi era curioasă. Îi povesteam prin ce bătăi am trecut. Şi-o colegă de vreo 22 de ani m-a întrebat de ce ne atacau pe stradă oamenii şi i-am spus ”pentru că aveam părul lung”. Şi se vedea că nu înţelege. Şi-apoi a făcut o pauză şi m-a întrebat foarte inocent de ce nu mă tundeam dacă din cauza părului veneam vânăt sub ochi acasă.
Oamenilor de acum le e greu să înţeleagă conceptul de apartenenţă la turma ta. Cum e să rămâi fidel unui concept, unei idei.
Ce nu mai e acum? Muzica s-a schimbat. Formaţiile şi-au schimbat stilul. Pyogenesis, Samael şi alte trupe şi-au schimbat stilul aproape radical. Foarte puţine formaţii au păstrat aceeaşi linie pe care o urmau în anii '90, şi cu asta mi-e greu să mă obişnuiesc. De la o vreme deja nici nu mai ascult albumele noi ale trupelor pe care le ascultam în adolescenţă pentru că nu vreau să mă dezamăgească. Dar au apărut şi trupe surprinzător de bune: Lamb of God, Slipknot, Queens of the Stone Age - ca să numesc doar câteva.
S-au împuţinat tricourile negre cu nume de albume şi formaţii. S-au împuţinat tipii cu păr lung. Punkeri văd cam o dată la cinci ani. În anii '90 să asculţi Metallica într-un bar era semn că vrei să se lase cu scandal. Acum merge seară de seară în cluburile de cocalari şi indivizi solizi cu lanţuri de aur gros la gât fac semnul diavolului din degetul arătător şi cel mic ridicate în aer. Acum suntem cu toţii rebeli.

Capitanu’: Ai fost la concerte live? Care din ele te-a marcat si pe care ai vrea sa-l retraiesti?

Am fost la prea puţine şi nimic spectaculos. Până prin 2005 nici nu prea erau concerte. În Oradea nici acum nu-s multe (în mare parte trupe locale care nu-mi plac). Până când au început să se ţină concerte serioase şi-n România eram deja adult, lucram de zor, nu aveam timp de ele. Am vrut să recuperez acum câţiva ani şi-am vrut să merg la Samael în Cluj. S-a anulat. Am vrut să merg la Biohazard şi Sepultura în Oradea. S-a anulat.
Poate pe viitor.

Capitanu’Se aude ca scoti un volum nou in toamna tot la editura Crux Publishing. Ne dai un demo asa, o introducere, sa avem ce astepta cu nerabdare la urmatorul targ de carte?

Da - iese în toamnă la Crux un alt roman numit ”Pangeea, toamna”. Cred că e cel mai bine lucrat manuscris al meu. Mai multe personaje, mult mai multă acţiune ca în ”Soldaţi ai terebentinei”. Totul se învârte în jurul unei colonii de artişti. Artiştii sunt ciudaţi şi fac chestii ciudate; cel puţin aşa-mi spune experienţa. Aşa că am zis că-i bag într-un roman, să văd ce iese. Şi-a ieşit bine. De puţine lucruri pe care le-am scris am fost pe deplin convins că vor avea priză la cititor, iar ”Pangeea, toamna” e unul dintre acele lucruri. Îţi dau un fragment mai jos:

”Iar bătrânica asta care arată ca şi cum cineva ar fi supt din ea organele odată cu viaţa, bătrânica asta horcăie şi se luptă să respire, cu defibrilatorul pe post de ornament în stânga ei şi o vază cu trandafiri roz în dreapta, se luptă să respire şi încearcă să dea din mâini să zgârie aerul iar Roland doar stă acolo şi aşteaptă. Toţi copiii şi nepoţii şi strănepoţii aceia modelaţi să fie clone ascultătoare, copiii ăia sunt cu mâinile întinse prin laserele multicolore şi bezmetice ale unui club, turnând minciuni spre sânii roşcatelor voluptoase, turnând pahare mici în pahare mari, turnând peste cap, iar bătrâna zgârie aerul cu unghiile ei şi horcăie iar Roland o lipeşte de celuloid în cinci rafale scurte. Bliţul e sincronizat cu stroboscopul din discotecă unde strănepoate mint în ceea ce priveşte vârsta lor legală şi comandă alcool şi cocktailuri şi lasă străini să le atingă în moduri senzuale, bliţul e stroboscopul iar bătăile inimii nonagenare menţin ritmul DNB al podelei pe care tocuri inadmisibil de lungi sar la unison şi lovesc podeaua: beep-beep-beep-beep. Bliţul aruncă lumină spre maldărul ăsta de piele şi os, zbârnâie ca o insectă ameninţătoare şi pictează replici monocrome pe zidul de lângă fereastră, beep-beep-beep iar bătrâna cască orbitele ei albe spre tavan beep-beep-beep cască gura uscată în jurul limbii beep-beep iar obiectivul flutură mecanic spre ea şi clipeşte ritmic din diferite unghiuri.
De-abia spre sfârşitul vieţii ajungi să crezi că moartea e ceva inevitabil.”

Capitanu’: Un mesaj pentru rockerii de azi? Si pentru cititorii cartii daca vrei, dar mai ales pentru cei care inca mai simt muzica asa cum o simti tu si mai trag cate un pogo pe la cate un festival...


Să nu vă jenaţi niciodată de muzica pe care o ascultaţi şi de cărţile pe care le citiţi. Nu faceţi parte din medie şi e bine că nu faceţi parte din medie. Daţi din cap cât mai aveţi vreme, că după vârsta de 30 de ani simţi că leşini de oboseală după ce se termină primul riff din ”Angel of Death”. Iar dacă aţi citit cartea şi vreţi să-mi scrieţi, mailul meu e pe site-ul personal.