Capitanu’:
Salut Razvan si bine te-am gasit la interviul Raidului da' Pirati. Pentru
inceput te rog sa ne spui ceva despre tine, orice, nu neaparat clasica
prezentare din interviurile obisnuite.
Hei
- salut. Despre mine? Am 36 de ani, în toamnă public cel de-al patrulea roman.
Tocmai am terminat Psihologia la Oradea şi-am intrat la master la ”Psihologie
clinică şi consiliere”. Am lucrat vreo patru ani în presa scrisă de IT. Mă uit
la filme nesănătoase, am un fetiş cu Coreea de Nord, îmi place mult sociologia
şi ascult chestii bizare. Lucrez exclusiv în Linux, sunt asocial dar politicos,
vag cinic şi uneori sarcastic.
Capitanu’:
Ce te-a facut sa abordezi fictiunea transgresiva cu predilectie? Ce te atrage
mai mult sa scrii in acest gen, avand in vedere ca printre lecturile tale am
vazut ca SF-ul este la loc de cinste?
Cred
că cercurile de oameni în care m-am învârtit sunt de vină. Am cunoscut oameni
foarte bizari la viaţa mea. Am dat peste bipolari, oameni cu ciclotimie, cu
tulburare de personalitate antisocială, schizoizi, schizotipali, schizofrenici,
depresivi, anxioşi, fobici, histrionici. Majoritatea oamenilor normali dau
peste ei rar. Eu dădeam rar peste oameni normali. Ceva despre cum la rockotecă
veneau fel de fel de tipi şi tipe cu apucături ciudate. Aşa că în mediul acela
m-am format şi ulterior tot în el m-am simţit bine când a venit vorba de scris.
Literatura transgresivă e plină de astfel de personaje. Oameni care ies din
normă. Despre ei îmi place să scriu; pentru că alternativa e oarecum
plictisitoare. În ficţiunea transgresivă oamenii ăia au o casă.
Capitanu’:
Poti sa ne spui cateva episoade din romanul Soldati ai terebentinei pe care
le-ai trait si in realitate? Cam cat din roman este intamplare reala si cat
este creatie cu scop artistic?
Hmmm.
Aş zice că vreo 80-85% din roman se mulează pe întâmplări reale din trecutul
meu. De exemplu scena cu alergatul pe blocuri înalte. Făceam chestia asta cu
prietenii mei când eram mai tineri. Scenele de skinny dipping, scenele de pogo
din rockotecă, chefurile - toate astea s-au întâmplat cu adevărat. 98% din
personaje sunt reale şi au numele schimbate; unele îmi sunt prieteni şi acum.
Capitanu’:
Nu stiu daca te-a mai intrebat cineva, dar femeia pe care o suna noaptea
personajul principal exista in realitate? Si pana la urma, sunt adevarate
momentele in care personajul suna la intamplare noaptea oameni necunoscuti? De
ce?
Dacă-ţi
spun despre femeia aia, stric plăcerea cititorilor. Aşa că nu-ţi zic. Dar da -
în adolescenţă dădeam telefoane random oamenilor. O făceam ca să mă distrez.
Era plăcut să te simţi ferit de pedeapsă într-o eră în care Caller ID-ul nu
exista. Sunai pe cineva şi acel cineva habar nu avea cine eşti, de la ce număr
suni. Făceam tâmpenii la capătul firului: le citeam cu voce tare din Sorescu,
le puneam întrebări tâmpite. Nu eram grobian, dar încercam să-i ţin cât mai
mult pe fir.
Capitanu’:
Iti imaginezi o continuare a romanului cu mai multe intamplari interesante? Mie
unul mi-a parut rau ca romanul a durat atat de putin. Ai mai scrie si un volum
II in care sa continui dezvoltarea personajelor?
Continuarea
depinde strict de impactul pe care ”Soldaţi ai terebentinei” îl va avea asupra
cititorului. Dacă răspunsul se păstrează pozitiv încă un an sau doi, atunci da
- am să încep să iau în considerare un al doilea volum. În ”Soldaţi ai
terebentinei” n-am introdus nici măcar 10% din aventurile prin care am trecut
cu grupul meu de prieteni. Şi-ar fi păcat să se piardă în memorie. Aş vrea ca
peste ani, atunci când al meu copil mă va întreba ce-am făcut în tinereţe, să-i
pot da vreo două-trei cărţi. Aşa că rămâne de văzut în legătură cu volumul al
doilea. Deocamdată am alte proiecte literare de încheiat şi încă o tonă de idei
de pus în practică.
Capitanu’:
Povesteste-ne putin despre Nina. In definitiv, cam in jurul ei se intampla
toate momentele importante din roman. Nina este intruchiparea unei persoane
reale sau numai ti-ai imaginat-o ca "motor" al intregii actiuni?
Cu
Nina e puţin ciudată chestia. Parţial e modelată după o fată pe nume Crina. Ea
avea 18 ani, era din Vatra Dornei, venise la rude în Oradea pe când aveam eu
vreo 16 ani. Îşi zicea ”Mara”, Dumnezeu ştie de ce. Ne-am sărutat de câteva
ori, ne-am îmbătat muci într-o noapte, şi-apoi aia a fost. N-am mai văzut-o
după aceea. Şi naiba ştie cum, dar personajele feminine mi le modelez acum
parţial după ea. Câteodată mă întreb ce s-a întâmplat cu ea. Cineva mi-a zis că
e divorţată acum şi are un copil.
O
altă parte din personaj (inclusiv numele) e luat după o fată cu care m-am
întâlnit acum vreo 5-6 ani la un concert death metal. Era super-drogată, foarte
frumoasă, haotică. Cred că am schimbat doar vreo două cuvinte. Dar căutând un
nume şi o personalitate aparte pentru personajul feminin mi-a sărit în minte
scena de la concert şi aşa a luat naştere Nina din ”Soldaţi ai terebentinei”.
Capitanu’:
Ce ai simtit cand ai scris finalul? (Fara spoilere!). Ti-ai imaginat cititorii
facand ochii mari si luand cartea de la inceput ca sa "se prinda?"
La
încheiere am lucrat mult. Am vrut să iasă în aşa fel încât să pună oamenii pe
gânduri şi-am încercat să evit pe cât se poate să le dau concluziile mură-n
gură. Sunt chiar curios ce efect a avut asupra cititorilor.
Capitanu’:
Cum au primit parintii si apropiatii tai cartea? Povestesti despre multe
nebunii din adolescenta care sigur ridica niste sprancene din partea adultilor?
Le-ai mai face inca o data daca te-ai intoarce in timp?
Maică-mea
mi-a spus că a citit cartea de două ori. Cred că îi este încă teamă să mă
întrebe care părţi sunt reale şi care nu. Cu taică-meu cred că evit subiectul
ca să nu trebuiască să dau explicaţii. Dacă aş mai face încă o dată toate
chestiile alea? Nu toate. N-aş vrea să risc să mor. Eram inconştient în
adolescenţă.
Capitanu’:
Ai pus o mare parte din tine si din experienta ta in aceasta carte. Cum o simti
acum, ca e deja publicata si lumea incepe sa auda de ea? Ai mai fi lucrat la
ea? Ai adauga ceva daca ar fi sa o rescrii? Ai taia scene, ai introduce
personaje?
Consider
că un manuscris nu e niciodată terminat. Dacă era după mine mai lucram la el
vreo cinci ani. Mereu îmi veneau idei noi, mereu corectam ceva. Doream să iasă
perfect, dar cum anii treceau şi mă maturizam mai mult, gândirea mi se schimba.
Aşa că mi-am dat seama că tot corectând şi adăugând şi scoţând chestii din text
n-am să mai public cartea niciodată. După cum am spus mai sus, aş mai avea o
droaie de povestit în legătură cu lumea rockerilor anilor '90. Am cunoscut o
mulţime de oameni pe-atunci, fiecare cu bizareriile lui/ei. Am făcut la rândul
meu chestii ciudate. Lucrurile alea consider că se merită expuse.
Capitanu’:
Multi au zis ca muzica este de fapt personajul principal in cartea ta. Asa ca
vorbeste-ne despre cum te-a format rockul anilor 90 in devenirea ca persoana
si, de ce nu, ca scriitor.
Cred
că eram prin clasa a VII-a când verişoara mea mi-a arătat o casetă cu ”Trash”
al lui Alice Cooper. Ăla a fost primul meu contact cu rock-ul. Am ascultat şi
răs-ascultat albumul ăla, apoi mi-am luat o casetă cu AC/DC, una cu Megadeth
(”Rust In Peace” dacă bine-mi aduc aminte). Am găsit în atelierul şcolii mele generale
o casetă cu ”Master of Puppets” a celor de la Metallica. Apoi am sărit direct
la ”My Dying Bride”. Apăruse ”Turn Loose The Swans”, album pe care şi acum îl
consider unul din cele mai bune pe care le-am ascultat vreodată. Genul ăla de
album cu piese fără de cusur, una şi una. Apoi Sepultura, Green Jelly,
Anathema, Katatonia, Pungent Stench şi altele. Pe când ajungeam în liceu deja
aveam două tricouri cu Samael, vreo patru cu Metallica şi unul cu Napalm Death.
Prin
rock am învăţat ceea ce spun şi în carte: că adevăraţii prieteni îi găseşti în
nămol, nu pe treptele din marmură. Că există o lume aparte la care n-au acces
oamenii de rând. Că modul de gândire al rockerilor diferă mult de cel al altora
şi că ai doar de învăţat de la ei. Rock-ul mi-a modelat gândirea, ideile,
concepţiile despre viaţă, ideologia, viziunea asupra religiei, modul în care îi
văd pe cei din jur. Era normal să-mi influenţeze şi scrisul.
În
trecut puteam scrie doar cu muzică în căşti. Paradise Lost în scenele lente şi
profunde, Supuration când voiam ceva abstract, Manson şi Nine Inch Nails când
voiam să scriu ceva lasciv. Sunt aproape sigur că fără muzica rock n-aş fi
ajuns să scriu în ziua de azi.
Capitanu’:
Ce formatii pe care le mentionezi in carte iti mai plac si la ora actuala?
Majoritatea
le ascult şi-n ziua de azi: Katatonia, Kataklysm, Supuration, Burzum, Fear
Factory, Slayer, Impaled Nazarene, Satyricon şi altele. Nu mai ascult Metallica,
Testament, Bon Jovi şi heavy metal-ul anilor '80. În plus, mi-am diversificat
mult gusturile muzicale, aşa că ascult de-atunci şi nihilist pop, military pop,
dark ambient, stoner metal, post-rock.
Capitanu’:
Ce crezi despre muzica metal in general in Romania? Despre public mai ales dar
si despre evenimente, despre cum se simte acum fata de cum se simtea atunci...
Heh.
E diferenţă de la cer la pământ dacă discutăm de anii '90 versus prezent. În
anii '90 aveai noroc dacă prideai un concert ”Celelalte Cuvinte” la Casa de
Cultură a Sindicatelor din Oradea. Acum se ţin concertele şi evenimentele în
lanţ. Pe-atunci trebuia să mergi cu trenul din Oradea în Timişoara ca să
cumperi zece casete audio de la Rocka-Rolla. Acum scoţi toată discografia de pe
net în vreo 10 minute, o trânteşti pe iPod şi o asculţi când vrei. Publicul e
şi el altfel. Am observat că e cumva ”la modă” să fii rocker în ziua de azi.
Văd poze făcute prin baruri cu fel de fel de indivizi zbătându-se teatral pe
"It's My Life" al lui Bon Jovi sau pe câte un Guns N Roses. Văd fete
de 14 ani cu tricou cu Nirvana şi ştiu că-l poartă doar pentru că le place
design-ul. Văd oameni are n-au auzit de Laibach, Tool sau Mayhem, dar poartă
tricouri cu Lamb Of God, Slipknot şi alte chestii oarecum mai recente. În anii
'90 eram vreo 60 de rockeri în tot judeţul Bihor. Acum cred că-s vreo 1000. Şi
asta spune ceva.
Capitanu’:
Crezi ca inca se mai pot lega prietenii si relatii stranse in comunitatea de
rockeri actuala si crezi ca aceasta tinde macar putin spre modelul occidental
de ascultator de muzica "civilizat si cu asteptari"? Sau, din contra,
atunci rockerii erau mai uniti, mai prietenosi si mai apropiati decat sunt azi?
Dat
fiind faptul că eram puţini prin 1995, eram mai uniţi. Aveam vreo trei locuri
de întâlnire şi acolo mergeam cu toţii. După câteva luni ajungeai să cunoşti pe
toată lumea. În plus, dacă mergeai pe stradă cu tricou cu Napalm Death, ieşeai
în evidenţă; se uita lumea la tine ca la ursul verde. Acum nu mai contează.
N-aş
zice că rockerii români de acum nu sunt uniţi. Pentru că sunt. Dar nu atât de
uniţi cum eram noi. Ca să-ţi dau un exemplu, în anii '90 puteam merge la
rockotecă fără ţigări în buzunar, să cer oricărui necunoscut cu păr lung un fir
şi-l primeam fără ridicat din sprâncene, fără întrebări; strict pe
considerentul că suntem parte din aceeaşi haită. Acum nu cred că ar mai merge
faza asta. Oricum - lumea e altfel azi. Oamenii sunt altfel în general, nu doar
rockerii. Sunt mai alienaţi, mai indiferenţi, mai decuplaţi din spiritul comun.
Capitanu’: Ce era atunci si ce nu mai e acum... in materie de rock, de metale,
mentalitati, oameni?
Era
unitate. Era un sentiment comun de apartenenţă la ceva mai mare decât tine. A
fi rocker însemna atunci mai mult decât a asculta un anumit gen de muzică.
Eram
acum vreo trei luni la facultate şi-i povesteam unei profesoare ceva despre cum
a fost să fii rocker. Văzuse că publicasem ”Soldaţi ai terebentinei” şi era
curioasă. Îi povesteam prin ce bătăi am trecut. Şi-o colegă de vreo 22 de ani
m-a întrebat de ce ne atacau pe stradă oamenii şi i-am spus ”pentru că aveam
părul lung”. Şi se vedea că nu înţelege. Şi-apoi a făcut o pauză şi m-a
întrebat foarte inocent de ce nu mă tundeam dacă din cauza părului veneam vânăt
sub ochi acasă.
Oamenilor
de acum le e greu să înţeleagă conceptul de apartenenţă la turma ta. Cum e să
rămâi fidel unui concept, unei idei.
Ce
nu mai e acum? Muzica s-a schimbat. Formaţiile şi-au schimbat stilul.
Pyogenesis, Samael şi alte trupe şi-au schimbat stilul aproape radical. Foarte
puţine formaţii au păstrat aceeaşi linie pe care o urmau în anii '90, şi cu
asta mi-e greu să mă obişnuiesc. De la o vreme deja nici nu mai ascult albumele
noi ale trupelor pe care le ascultam în adolescenţă pentru că nu vreau să mă
dezamăgească. Dar au apărut şi trupe surprinzător de bune: Lamb of God,
Slipknot, Queens of the Stone Age - ca să numesc doar câteva.
S-au
împuţinat tricourile negre cu nume de albume şi formaţii. S-au împuţinat tipii
cu păr lung. Punkeri văd cam o dată la cinci ani. În anii '90 să asculţi
Metallica într-un bar era semn că vrei să se lase cu scandal. Acum merge seară
de seară în cluburile de cocalari şi indivizi solizi cu lanţuri de aur gros la
gât fac semnul diavolului din degetul arătător şi cel mic ridicate în aer. Acum
suntem cu toţii rebeli.
Capitanu’: Ai fost la concerte live? Care din ele te-a marcat si pe care ai vrea sa-l
retraiesti?
Am
fost la prea puţine şi nimic spectaculos. Până prin 2005 nici nu prea erau
concerte. În Oradea nici acum nu-s multe (în mare parte trupe locale care nu-mi
plac). Până când au început să se ţină concerte serioase şi-n România eram deja
adult, lucram de zor, nu aveam timp de ele. Am vrut să recuperez acum câţiva
ani şi-am vrut să merg la Samael în Cluj. S-a anulat. Am vrut să merg la
Biohazard şi Sepultura în Oradea. S-a anulat.
Poate
pe viitor.
Capitanu’: Se
aude ca scoti un volum nou in toamna tot la editura Crux Publishing. Ne dai un
demo asa, o introducere, sa avem ce astepta cu nerabdare la urmatorul targ de
carte?
Da
- iese în toamnă la Crux un alt roman numit ”Pangeea, toamna”. Cred că e cel
mai bine lucrat manuscris al meu. Mai multe personaje, mult mai multă acţiune
ca în ”Soldaţi ai terebentinei”. Totul se învârte în jurul unei colonii de
artişti. Artiştii sunt ciudaţi şi fac chestii ciudate; cel puţin aşa-mi spune
experienţa. Aşa că am zis că-i bag într-un roman, să văd ce iese. Şi-a ieşit
bine. De puţine lucruri pe care le-am scris am fost pe deplin convins că vor
avea priză la cititor, iar ”Pangeea, toamna” e unul dintre acele lucruri. Îţi
dau un fragment mai jos:
”Iar
bătrânica asta care arată ca şi cum cineva ar fi supt din ea organele odată cu
viaţa, bătrânica asta horcăie şi se luptă să respire, cu defibrilatorul pe post
de ornament în stânga ei şi o vază cu trandafiri roz în dreapta, se luptă să
respire şi încearcă să dea din mâini să zgârie aerul iar Roland doar stă acolo
şi aşteaptă. Toţi copiii şi nepoţii şi strănepoţii aceia modelaţi să fie clone
ascultătoare, copiii ăia sunt cu mâinile întinse prin laserele multicolore şi
bezmetice ale unui club, turnând minciuni spre sânii roşcatelor voluptoase,
turnând pahare mici în pahare mari, turnând peste cap, iar bătrâna zgârie aerul
cu unghiile ei şi horcăie iar Roland o lipeşte de celuloid în cinci rafale
scurte. Bliţul e sincronizat cu stroboscopul din discotecă unde strănepoate
mint în ceea ce priveşte vârsta lor legală şi comandă alcool şi cocktailuri şi
lasă străini să le atingă în moduri senzuale, bliţul e stroboscopul iar bătăile
inimii nonagenare menţin ritmul DNB al podelei pe care tocuri inadmisibil de lungi
sar la unison şi lovesc podeaua: beep-beep-beep-beep. Bliţul aruncă lumină spre
maldărul ăsta de piele şi os, zbârnâie ca o insectă ameninţătoare şi pictează
replici monocrome pe zidul de lângă fereastră, beep-beep-beep iar bătrâna cască
orbitele ei albe spre tavan beep-beep-beep cască gura uscată în jurul limbii
beep-beep iar obiectivul flutură mecanic spre ea şi clipeşte ritmic din
diferite unghiuri.
De-abia
spre sfârşitul vieţii ajungi să crezi că moartea e ceva inevitabil.”
Capitanu’: Un mesaj pentru rockerii de azi? Si pentru cititorii cartii daca vrei, dar mai
ales pentru cei care inca mai simt muzica asa cum o simti tu si mai trag cate
un pogo pe la cate un festival...
Să
nu vă jenaţi niciodată de muzica pe care o ascultaţi şi de cărţile pe care le
citiţi. Nu faceţi parte din medie şi e bine că nu faceţi parte din medie. Daţi
din cap cât mai aveţi vreme, că după vârsta de 30 de ani simţi că leşini de
oboseală după ce se termină primul riff din ”Angel of Death”. Iar dacă aţi
citit cartea şi vreţi să-mi scrieţi, mailul meu e pe site-ul personal.
No comments:
Post a Comment