Monday, June 22, 2015

Interviu cu Andrei Mazilu, despre Anotimpul Pumnalelor



Capitanu: Salut Andrei! Spune-ne câte ceva despre tine, sa te cunoască mai bine și fanii blog-ului Raidu de pirați. (Ce vrei tu, nu neapărat despre scris sau cărți).

Andrei Mazilu: Mă bucur că ai specificat „ce vreau eu", fiindcă am ajuns să mă tem de întrebarea asta; niciodată nu știu ce se așteaptă de la mine, care-i răspunsul corect... Deci! Am 32 de ani, sunt constănțean, dar de 3 ani (cred) locuiesc în București. Sunt ofițer de marină, scriitor, editor, co-proprietar Crux Publishing și multe altele. Iubesc jocurile (RPG-urile în special, fie pe PC sau tabletop), filmele cu supereroi, cărțile fantasy, animalele, pizza quatro formaggi (de la Trenta), cheeseburgerii și cam orice fel de dulciuri (în special ciocolata). Beau ocazional, fumez prea mult, conduc agresiv (și îmi place la nebunie), și ador să mă reinventez la intervale neregulate de timp. Sufăr de ADD într-un mod dureros, de OCD ocazional și de idealism în general. ...Cred că mă opresc aici. E-mailul meu e public pe Facebook pentru cei care vor un profil complet. (zâmbet)

Capitanu: Ce romane sau povestiri fantasy sau SF ți-au rămas în suflet și pe care din ele le-ai recitit cu aceeași plăcere?

Andrei Mazilu: Fără îndoială, romanele lui Pratchett, din seria Disc World, cele din colecția Blizzard (scrise de mai mulți autori), legate de universul Warcraft și, fără a-l flata fiindcă mi-e prieten,  povestea lui Oliviu Crâznic, Lenore Arras. Foarte rar se întâmplă să recitesc o carte, nu fiindcă nu aș vrea să retrăiesc acele senzații, ci fiindcă sunt atât de mulți autori merituoși, pe care vreau și trebuie să-i citesc.

Capitanu: Cum ai descoperit plăcerea scrisului si ce senzație ai în timp ce te afli in plin proces creativ?

Andrei Mazilu: Am început să scriu încă din clasele primare - am avut un învățător absolut minunat, care m-a / ne-a încurajat în acest sens. Apoi, înainte de liceu, un alt pedagog mi-a insuflat o dragoste profundă pentru limba română și chiar mi-a încurajat micile proiecte. Cred totuși că am început să iubesc scrisul, cu adevărat, cam prin 2001, când eram la Jurnalistică și începusem să scriu o colecție de povestiri dark fantasy. Sunt împrăștiate pe tot felul de caiete, așa că nu îmi cere să le adun și să le public - le consider exerciții și nimic mai mult. 

Ce senzație am când scriu? Ei... E ca atunci când te uiți la un film sau un serial, care e atât de bun, încât abia aștepți să vezi ce urmează. Nici eu nu știu exact ce se va întâmpla. Uneori bănuiesc sau planific, dar rezultatul reușește să mă surprindă și pe mine. Asta, cred eu, e ceea ce induce dependența de scris. E ca un drog cu impact temporal limitat: cât scrii, vrei mai mult și mai mult, și chiar și după ce ai terminat, încă mai ești zguduit de efectul lui. E nevoie chiar de o perioadă de acomodare, după aceea, ca să cobori din acel „high" în care te proiectează... Probabil ăsta e motivul pentru care avem atâtea trilogii și serii pe piață.

Capitanu: Când scrii un roman, ai o schiță complicată realizată înainte sau doar te lași dus de valul acțiunii și planurilor narative?

Andrei Mazilu: De obicei, pornesc de la o idee, un moment. Nu am un plan complex, ci doar un concept la început. Pe măsură ce înaintez în poveste, încep să-mi fac o schiță a ceea ce urmează să se întâmple, dar e doar atât: o schiță, un schelet. Știu cam în ce direcție aș vrea să merg, dar personajele, de multe ori, mă obligă să fac ce vor ele. E o adevărată aventură. Oricum, concluzionând, răspunsul e că mă las dus de val și, în general, scrisul (cred) trebuie să fie ceva spontan, animat de pasiune și imaginație, nu un proiect tehnic, ce trebuie să urmeze reguli stricte și precise.

Capitanu: Când am citit Anotimpul Pumnalelor gândul mi-a fugit imediat la lumea jocurilor video. Ești gamer? Si daca da, ce iți place sa joci? Cum si-au pus amprenta jocurile asupra căților tale?

Andrei Mazilu: Ai trezit Bestia cu întrebarea asta. Sunt gamer de când aveam 7 ani (adică de 25 de ani). Ai onoarea să vorbești cu un veteran - unul care-i foarte mândru de acest lucru, deși altora li se pare ridicol. Sunt atât de gamer, încât, uneori, mă uit cu oarece dispreț și aroganță la generația jucătoare de Call of Duty și League of Legends, dar asta fiindcă și ea, la rândul ei, mă privește ca pe o relicvă. E foarte greu, atunci când ești pasionat de un lucru, să accepți faptul că un puștan îți râde-n nas, atunci când încerci să-i dai sfaturi. Gaming-ul nu face excepție; nu o dată am fost luat peste picior sau privit ca pe un ciudat, când încercam să dau sfaturi strategice unui grup de raideri în World of Warcraft sau echipei cu care jucam LoL. Eu am prins epoca de aur, aș zice, când jocurile însemnau mai mult decât să-ți zdrobești adversarul cu două-trei apăsări de taste. Am prins timpurile în care recenziile jocurilor erau luate în serios și scrise cu mult talent. Era o vreme când povestea, muzica, dialogul contau enorm... Azi, însă, nu se apreciază decât grafica absurd de bună și câte kill-uri faci într-un meci. 

Cum ziceam, cel mai mult îmi plac RPG-urile și jocurile cu tentă RPG. Am fost și încă sunt îndrăgostit de serii precum Warcraft, Vampire: The Masquerade, Darksiders... Joc Hearthstone și Magic: The Gathering, League of Legends (când vreau să mă enervez crunt), și am conturi active în World of Warcraft, Star Wars: The Old Republic, Wyldstar, și joc cam orice-mi pică-n mână, fiindcă îmi place să îmi fac singur recenzii ulterior. 

Cred că e evident ce impact au avut jocurile asupra mea. Nu e și nu fac un secret din faptul că Anotimpul a fost inspirat din Dishonored, probabil unul dintre cele mai bune jocuri făcute vreodată (din toate punctele de vedere). Cine citește Crux sau orice din seria The Angellove Society, își poate da seama că sunt un pasionat al RPG-urilor. Dacă aș mai avea răbdarea de acum zece ani, probabil încă aș juca Vampire: The Masquerade prin chat-uri obscure sau MUD-uri, pe servere de Telnet. Cred, totuși, că e mai productiv să-mi pun ideile între pagini. Se pare că mă pricep. 

Capitanu: Cum ți-a venit ideea ca antagonistul sa fie femeie? Având in vedere faptul ca Lady Mequette este un personaj genial construit, ai avut și inspirație din surse istorice pentru ea? Cum "s-a născut" Lady Mequette si cum ti-a venit ideea sa faci un "villain" femeie, când in majoritatea cărților si filmelor, antagoniștii sunt bărbați?

Andrei Mazilu: (râzând) Habar n-am avut că antagonistul va fi femeie - n-a fost deloc ceva premeditat. Când am început să scriu Anotimpul, nici măcar nu știam că va deveni un roman (și unul, aparent, destul de reușit). Am fost, pur și simplu, inspirat și am început să tastez, iar Mequette s-a conturat de-a lungul poveștii. E posibil, însă, să fie și rezultatul diverselor foste relații, parte din care au culminat în dezastru, și să fi adunat în acest personaj tot ceea ce am detestat la anumite fete. La un anumit moment, am conștientizat faptul că ea va fi „villain-ul" principal și că da, e neobișnuit faptul că e femeie, dar sunt un ferm susținător al drepturilor omului, deci de ce n-ar putea o femeie să îngenuncheze un imperiu? Femeile au, fără doar și poate, un avantaj evident asupra bărbaților, așa că nu mi s-a părut exagerat sau nefiresc să-i ofer acest rol important contesei Mequette.

Capitanu: Având in vedere caracterul puternic al protagonistului, ce iti imaginezi ca ar fi făcut Aendo Assermore in Arhipelag in cazul in care circumstanțele l-ar fi făcut sa nu înceapă o cariera de asasin? Daca ti l-ai imagina altfel decât ca pe un asasin plătit, ce ar fi Aendo? 

Andrei Mazilu: Nu m-am gândit, până acum, la asta... Aendo este deziluzionat (și consolat totodată) cu viața pe care o are și cu trecutul lui. Nu știu ce altă profesie sau activitate i-ar fi plăcut sau i s-ar fi potrivit, având în vedere că este, în mare parte, insensibil și indiferent față de alți oameni. Fără Jess, ar fi rămas un personaj șters, mediocru  - ea îl face să își dorească să fie mai mult, să fie mai bun. Nu știu... Cred că ar fi avut o slujbă prost plătită, lipsită de responsabilități, care nu i s-ar fi potrivit. Fiindcă, sub aspectul de individ egoist și relativ ignorant, Aendo cugetă în tăcere la multe lucruri. Dacă ar fi să ghicesc, probabil că ar fi fost un barman filosof.  

Capitanu: Cartea ta tratează subiecte foarte actuale deși e un roman fantasy. Dogmatismul si fanatismul religios, setea pentru putere, corupția la cel mai înalt nivel sunt probleme de zi cu zi in viața noastră. A fost o întâmplare ca ai ales aceste subiecte in carte, sau ai vrut sa le dezbați intenționat si sa iți exprimi poziția fata de ele voalat, prin intermediul romanului?

Andrei Mazilu: Sigur că nu a fost o întâmplare. Am vorbit mult și des despre acele subiecte, în cei 10 ani de blogging, dar e greu să transmiți un mesaj, în masă, prin acest mijloc. Romanul nu doar că mi-a oferit ocazia să-mi spun, din nou, părerea, ba chiar m-a invitat s-o fac. Lumea pe care am construit-o, deși nu plănuiam să arate așa, aproape că mi-a cerut s-o abuzez. Aș fi putut scrie mult mai mult de-atât, dar acela ar fi fost un discurs pentru un alt decor, menit altor urechi / ochi. Mă bucur însă că am făcut-o și că acest lucru a insuflat viață și verdicitate universului din Anotimp.

Capitanu: Este foarte interesantă viziunea ta cu privire la existenta unui singur zeu, Moartea. Dincolo de orice religie sau dogmă, intr-adevăr numai moartea e sigură. Spune-ne un pic de unde vine această filosofie, cum îl vezi tu pe Thanos și ce te-a inspirat când l-ai creat ca unic și incontestabil zeu?  Si cum se împacă un scriitor de fantasy cu religia până la urmă?

Andrei Mazilu: Thanos este un zeu probabil prin însăși natura lui. Este un zeu în care și tu poți crede, fiindcă existența lui are sens. Religiile, în general, vorbesc despre zei benevolenți, care ne protejează, produc miracole, ne păstoresc și ne primesc, după moarte, în sânul lor... Sună a fanasy, nu? Eu am vrut, în schimb, să introduc un zeu verosimil, căruia nu-i pasă de oameni (fiindcă de ce i-ar păsa?) și al cărui unic scop e unul mult mai important decât să-l ajute pe Baudelaire să câștige la Loto. Originile lui Thanos vin din propria mea filosofie asupra existenței și anume că Universul are planurile lui, iar noi, fiecare dintre noi, avem un rol. Vorbesc despre perfecțiune, în sensul unui Echilibru - natura, în mod constant, se reglează pentru a menține o astfel de balanță. Cu alte cuvinte, ăsta este rolul lui Thanos: să se asigure că timpul se scurge și evenimentele se petrec așa cum trebuie, în timp ce oamenii nu sunt cu nimic speciali, ci doar niște elemente în ecuație. 

Cum mă împac cu religia... Ei bine, știi deja ce cred despre instituția Bisericii și despre preoți, așa că n-are rost să discutăm acest aspect. Asta, în schimb, nu reflectă ceea ce cred despre religie, ca și concept, sau credință. Cred. Cred într-o entitate supremă, căreia nu îndrăznesc să-i dau un nume. În primul rând, ce drept am eu s-o botez? Și, în al doilea, religii precum creștinismul, care insistă că numai prin zeul ei se poate ajunge în paradis, mă dezgustă profund prin lipsa de logică; dacă i-aș spune Dumnezeu, aș recunoaște că-s creștin și că cei ce aderă la alte dogme vor ajunge în iad, împreună cu băștinașii din insulele din Pacific, care nici măcar n-au auzit de Iisus, dar pe care, cică, Dumnezeu îi iubește în mod egal. În ciuda acestor aspecte, religiile mi se par extrem de interesante și îmi place să știu cât mai multe despre acest subiect, chiar dacă, mai mereu, o fac pentru a ști cum să combat diverșii fanatici. Există, însă, o mulțime de religii și ideologii, și pentru un scriitor de fantasy, e aproape o necesitate să se documenteze, mai ales despre cele obscure, despre ocult și alte chestiuni bizare.

Capitanu: Ce proiecte de viitor mai ai? Urmează să vedem o continuare la Anotimpului Pumnalelor? Eu unul abia aștept si am auzit deja ceva despre un viitor roman în același univers. Va fi o continuare directă la Anotimp sau un alt volum de sine stătător ce se încadrează numai în peisajul general?

Andrei Mazilu: De ce-mi tot cere lumea să promit, când nu vreau s-o fac? Am auzit că se vrea o continuare. Toți cei care colaborează cu Crux Publishing mă întreabă cu ce apar din voiajul ăsta, dar nu vreau să dezamăgesc pe nimeni. Mi s-a întâmplat, în trecut, să fiu convins (și să mărturisesc) că voi reveni cu noi publicații de serie, și să nu mai iasă nimic! ...Pot să-ți spun doar că da, lucrez la mai multe povești, mai lungi sau mai scurte, ce au loc în universul A.P. Nu pot să-ți spun, însă, cât de legate vor fi de storyline-ul din A.P. Deocamdată, singura certitudine e că voi publica, în toamnă, o poveste scurtă (deși unii n-ar zice că-i chiar așa de scurtă), ce include unul din personajele din roman (va fi o surpriză). Am două alte proiecte, două romane sper, care vor a relua aventurile lui York și Baudelaire de astă dată, și încă unul despre un alt regat (și alte personaje) aflat în aceeași lume. Alte detalii... la timpul potrivit. 

Capitanu: Ziceai în alt interviu că unul din personajele tale favorite este Jessah / Loup pentru că are caracteristicile femeii ideale. Există femeia ideală? (zambet). Spune-ne despre Jessah / Loup cum a apărut, din ce te-ai inspirat pentru ea, dacă cunoști o astfel de femeie în realitate care să iți fi fost muză, ce ar trebui să învățăm de la ea?

Andrei Mazilu: Așa am zis? Posibil. Știu sigur că am înzestrat-o cu o mulțime de calități. Și e roșcată - îmi plac roșcatele. Nu știu dacă e chiar femeia ideală, dar e pe-aproape cred, dar asta fiindcă e, până la urmă, un personaj fictiv.

Dacă există femeia ideală? Idealistul din mine vrea să creadă că da. Dar realistul urlă că, dacă într-adevăr există, probabil trăiește undeva în Seattle și nu mă va întâlni niciodată. Din alt punct de vedere, depinde de gusturi, de preferințe... Unii spun că au întâlnit-o. Eu le reamintesc că omul nu este un animal monogam, oricât ar vrea societatea și biserica să ne bage căsnicia pe gât. Jess a apărut ca o versiune de Lara Croft. Nu vreau să mint aveam nevoie de un personaj feminin puternic și... na! Gamerul din mine știa la ce să apeleze. Loup este modelul perfect al femeii asasin, în viziunea mea. Și subliniez „viziunea mea" , fiindcă am întâlnit femei mult mai reci și mai dure, mai concentrate și hotărâte pe sarcina lor. Aveam, însă, nevoie ca atât Aendo, cât și ea, să se transforme cunoscându-se, deci i-am oferit o latură sensibilă, i-am furat invulnerabilitatea. Ce m-a inspirat au fost alte persoane pe care le-am cunoscut, desigur, precum și modele feminine cunoscute. Am amintit deja de Lara, dar și eroina din Underworld a avut o contribuție, cât și Mona Sax (Max Payne - JOCUL, nu filmul).  Și hah! Ce ar trebui să învățăm de la ea? Bărbații ar trebui să învețe să nu subestimeze femeile, iar femeile ar trebui să învețe că sunt mai puternice decât se cred.

Capitanu: Am fost impresionat de limbajul utilizat în carte și te stilul tău de a scrie. Așa scrii de obicei sau ai ales acest stil foarte literar și frumos estetic special pentru roman? E o carte foarte specială prin felul în care e scrisă. Iți vine ușor să "faci filme" din cuvinte?

Andrei Mazilu: Sincer să fiu, am reușit să mă surprind și să mă depășesc cu acest roman. După ani de scris în stil jurnalistic și după ce-am publicat în engleză, n-aș fi crezut că mă pot exprima așa... Dar da, acum că scriu în română, observ că ăsta este stilul care mă definește, iar asta mă mulțumește mult. Mi s-a spus că par snob, pretențios, dar te asigur că nu-i vorba despre așa ceva. Cartea a fost scrisă în 40 de zile, la foc automat, deci nici n-aș fi avut cum și când să forțez nota. Așa scriu eu, așa-mi place și așa cred că ar trebui să scrie un scriitor de fantasy.

E la modă acum stilul minimalist - în muzică, dar și în literatură, dar asta nu înseamnă că e un trend bun. Consider că o operă de ficțiune, de fantastic în mod special, trebuie nu doar să relateze, ci să inducă senzații specifice, să abordeze detaliile și nu să lase cititorul să-și imagineze totul. Există excepții, una din ele fiind un scriitor american (pe care l-am tradus de curând), ce poate să te introducă în poveste, fără a abuza de figuri de stil. Dar era vorba de o povestire scurtă. În general, însă, când vorbim despre un univers vast, de personaje diverse, de povești care nasc alte povești, sunt de părere că scriitura trebuie să acorde respect și atenție cuvintelor folosite. Până la urmă, asta face diferența dintre o poveste pe care ți-o spune un scriitor și o întâmplare pe care ți-o relatează un amic, nu?

Capitanu: La final dorești sa mai adaugi ceva? Ceva care nu se regăsește in interviu dar care merita menționat? 

Andrei Mazilu:Trebuie să-ți mulțumesc pentru acest nou interviu, în special fiindcă este printre puținele în care mi s-au pus întrebări specifice legate de carte. Se vede că ai citit-o, că mi-au pus întrebări la care eu nu m-am gândit până acum! Așadar, mulțumesc și felicitări pentru inițiativă! Mult succes în tot ceea ce-ți propui!

Multumesc mult Andrei si iti doresc si eu la fel de mult succes in tot!

Capitanu va saluta si va ureaza o seara frumoasa!

Thursday, June 18, 2015

Despre Soldati ai Terebentinei de Razvan T. Coloja



    Capitanu va saluta si va ureaza “Bine ati revenit!” pentru un nou articol marca Raidu da Pirati. In aceasta seara vorbim despre romanul “Soldati ai Terebentinei” de Razvan T. Coloja.
                Prima data, am auzit despre acest roman ca fiind unul transgresiv care are in prim plan rockerii anilor 90’. Avand in vedere anumite romane recente  “cu rockeri” care circula pe piata, am fost putin reticent la inceput. De ce as cumpara o carte care probabil nu are nicio legatura cu nimic din ceea ce inseamna rockerii din lumea reala? M-am uitat pe spatele volumului si mi-a placut introducerea. Am vazut pe internet ce formatii afirma Razvan T. Coloja ca ii plac si am decis sa acord o sansa romanului. Acum stiu sigur ca nu imi va parea rau niciodata pentru pasul facut. “Soldati ai Terebentinei” prezinta viata fanului metal roman din perioada anilor 90’ exact asa cum ar trebui aceasta prezentata. Punct!
                O mare parte din acel sentiment l-am trait sau il traim cu totii. Atmosfera de concert si de rockoteca este inca la fel cum este descrisa, magistral, in carte. In cadrul romanului avem parte de lectii de viata, de elemente sociale, de alcool si droguri, de relatii toxice si adolescentine, peste toate, tronand magistral muzica. Muzica este eliberare, este un mod de viata, este modul in care furia se canalizeaza in mod “legal” catre altceva decat mediul social rigid si innapoiat.
                Elementele de transa, de visare, de stare de desprindere de realitate, se impletesc cu cotidianul crud in aceasta descriere superba a vietii rockerilor pasionati de propria lor religie, muzica.
                “Soldati ai Terebentinei” ne arunca in fata societatea asa cum este ea, fara adosuri inutile, fara satanisme ieftine sau elemente horror de speriat copii care nu au ajuns niciodata la un concert sau care au vazut rockeri doar pe internet. Romanul nu ne prezinta scene de sex scabros si inutil, ca alte carti, dar nici alte elemente de senzational, insa, acesta este senzational prin insasi infatisarea spatiului real redat cu acuratete dar si cu talent literar.
                Autorul ne introduce intr-o lume la care a fost martor si participant si probabil acest aspect este cel mai special in ceea ce priveste cartea. Aceasta este scrisa din perspectiva cuiva care a trait perioada respectiva dar si care a experimentat sentimentele aferente acesteia. Fiecare capitol este o scufundare in imaginar si real, un episod maiestrit realizat.
                In concluzie, va las sa descoperiti singuri romanul, cu adaugirea ca va fi o experienta unica si de neuitat.

                Capitanu’ va ureaza o seara faina si Read On!

Tuesday, June 16, 2015

Scrisoare Romanului - Despre Depresia la Copii

               


                Salut bai romane... ca se ne intelegem in limba ta neaosa... Ce mai faci? Aud ca la tine in tara e bine. Nivelul de trai a mai scazut putin, lumea nu-si mai permite sa faca copii, oricum scoli nu prea mai sunt, spitale nici atat. Aud ca nici de munca nu mai e... ca tinerii muncesc la paza, la salubritate, la “Mec”.
                Mai tii minte cand te-ai gandit sa torni primul plod? Tu, nevasta-ta, amandoi. V-ati gandit sa-l turnati nu sa-l nasteti, ca asa va cereau rudele, asa cerea norma, erau simpatici copii altora doua ore in vizita. Si desi porcu’ ala de Ceausescu ti-a interzis sa faci avorturi si te-a obligat sa ai copii tu nu te-ai lasat, nu te-ai lecuit. Ai vrut sa torni neaparat unu, fara sa te gandesti la consecinte, doar ai avut grija la viata ta de pasari, vaci, porci, copilu e unu, alea “era” multe.
                Si intr-un final l-ai “produs”, fie ca esti de la tara sau de la oras, fie ca l-ai prins pe Ceasca sau nu. Si e simpatic, face galagie si aia e aiurea, da e simpatic. Poti sa te dai mare cu el la rude, rudele care te vor intreba cand mai torni unu. O sa-si exprime frustrarea ca ele n-au putut sa-ti mai toarne 10 frati ca n-aveau ce ce sa-i creasca.
                Sa zicem ca ti-ai dus copilu pe la gradinita une l-ai uitat cate o zi intreaga cu o handicapata mental care urla de spargea si urechile unui adult. Copilu e speriat de zici ca l-ai importat dintr-o zona de razboi, da nu conteaza, ca trece. E sperios, e defect, e firav. Tre’ sa ajunga barbat.
                Ajunge la scoala unde trebuie sa faca fata altor lezati psihic din generatia lui... copii batuti acasa, copii care nu au schimbat o vorba cu ma-sa sau tat-su plecati in afara, copii educati in modu’ pe care si tu il promovezi, cu palma si coada de matura, cu linia la palma si cu scatoalce dupa ceafa. Cu toti frustratii aia copilu tau sta o zi intreaga, si vine acasa plangand, o zi, o luna, doua, pana cand ceva se schimba. Ii vezi pe altii ca vin plangand, ai reclamatii, ca fie-tu sau fie-ta l-a caftit pe unu, ca i-a spart nasu, arcada, i-a rupt o mana si-un picior. Ei bine draga romane, ala e momentu in care copilu tau decide ca s-a saturat. Da tu nu stii asta, nu stii de ce s-a saturat si esti dusmanu’ lui, il consideri un huligan, un derbedeu, ii construiesti furia caramida cu caramida, si el te ajuta, si-o construieste si el, si societatea il ajuta.
                Odata ce ajunge mai departe prin liceu, fie ramane cu aptitudinea de a baga oameni in spital de placere fie inca incearca sa se adapteze, si frumos si cu bataia. Si din nou tu si “aia de la scoala” ii mai construiti un strat de furie, tu, profesorii, imbecilii din jur. Si copilu’ vrea sa fuga de realitate si de toti astia care vreti sa-i construiti furia, pentru ca initial el era o persoana pacifista si inocenta, ca orice copil. Si fuge de realitate afara din casa sau din contra, pe Internet. Fuge de realitate cu prietenii “adevarati” care ii arata care e faza cu alcoolu’, care e faza cu drogurile, care ii spun cat costa momentu ala in care realitatea e o amintire indepartata.
                Si tie iti pasa sau nu-ti pasa, probabil ca nu. Te duci la munca, dai vina pe aia ca-ti ia din timp, mai arunci cate un repros de genu’ “am facut de toate pentru tine”, mai dai vina pe univers, pe Dumnezeu ca ti-a dat un “golan”, un alcoolic, un drogat.
                In cazu’ in care copilu’ nu apuca nici calea fatala a alcoolului nici pe cea la fel de fatala a drogurilor, atunci o sa o apuce pe cea a depresiei. Asta nu e alegerea lui, nu-si aminteste sa fi fost fericit vreodata, nu cand il necajeau idiotii de la scoala, nu cand nimeni nu-i lua apararea, nici cand tu sau oricare altu din familia voastra de “modele” dadeati vina tot pe el. Si nefericirea devine o stare permanenta, se intensifica prin fiecare respingere,a ta, a societatii, a aleia de care s-a indragostit, a angajatorului care nu-si incaseaza pila.
                Si in timp durerea devine fizica si ala al tau de’ nu-i dai tu atentie se gandeste prima data ca vrea sa termine tot, brusc... ca moartea e solutia desi nu stie prea multe despre ea. Afla de la stiri, afla de pe internet, afla metode variate de a ajunge la ea de la indivizi destul de bolnavi incat sa le detalieze.
                Si intr-o zi il auzi ca aminteste prima data ca vrea sa isi ia gatu, sa se atarne de grinda, sa isi planteze un glont in cap. Da nu dai atentie ca ce dracu... e copil. Astia au idei ciudate mereu. Generatie noua, idei ciudate, normal...
                Si intr-o zi in care tu si aia de langa tine veniti acasa sa va asezati cu curu pe canapea la talkshowuri, sa va uitati la stiri si la fotbal, vezi ca atunci cand cobori din masina, in fata blocului e salvarea, e politia, e IML-u, e banda galbena trasa. Indobitocit de stiri, te gandesti la un accident auto, apoi auzi ca lumea vorbeste ca s-a aruncat careva de pe bloc. Si afli romane, ca idiotu, ca cine s-a aruncat era fie-tu sau fie-ta... si in ultimu moment te intrebi cu jumatate de neuron, da de ce?! Si politistu ala iti da biletu pe care l-a gasit prin casa sau o copie, si citesti ca o molusca si nici acum in ultimu’ moment nu intelegi de ce ultimele cuvinte scrise pomeneau ca “nu era bun la nimic”, desi tu, o viata intreaga, te-ai chinuit sa-i arati asta.
                Si, draga romane, dai vina pe sfinti, pe soarta, pe Dumnezeu si pe Dracu, dai vina pe societate, pe prieteni, dai vina pe politica sau pe jocuri, pe filme, pe ce vrei tu... dar mereu ratezi vinovatul principal...
                Sunt sigur bai... romane, ca nimeni nu te poate scoate din ignoranta ta. Ignoranta ta e ca Poxilina... tare, solida. Si mai stiu ca inca o sa te dai mare in continuare ca aia cu cheia la gat erau cei mai buni copii, ca bataia e rupta din Rai... numai ca tu nu prea esti in Rai acum...

                Pe curand draga romane, si daca poti, daca citesti, daca vrei... trezeste-te baa!!!

Monday, June 8, 2015

Despre Ceasul Fantasmelor de Oliviu Craznic



Bine v-am gasit la un nou articol care are ca subiect literatura! Capitanu’ va saluta ca de obicei si va invita la un moment literar alaturi de volumul “Ceasul Fantasmelor” de Oliviu Craznic. Volumul a fost publicat la editura Crux Publishing iar articolul de azi face parte din campania Traieste Fantastic initiata de aceeasi editura amintita mai sus.

Pentru inceput, cateva cuvinte despre autor: Oliviu Craznic este scriitor de literatura fantastica, publicist dar si consilier juridic. A castigat numeroase premii printre care Galileo 2011 si Encouragement Award Eurocon 2012. Opera sa a fost publicata in antologii alaturi de alti titani ai prozei fantastice precum George R. R. Martin, Paolo Bacigalupi sau Ian R. MacLeod. Oliviu Craznic apare si in revista tiparita CPSF Anticipatia detinuta de editura Nemira. Numele sau este intens asociat cu proza gotica.

“Ceasul Fantasmelor” este un volum care intruneste mai multe lucrari de proza scurta, fantastica. Avem in cadrul acestuia povestiri gotice, fantasy, horror dar si science fiction. Ceea ce m-a impresionat la “Ceasul Fantasmelor”, spre deosebire de alte culegeri de povestiri pe care le-am parcurs, a fist in primul rand limbajul si modul de a realiza o descriere. Oliviu Craznic foloseste multe figuri de stil asociate cu un limbaj foarte bogat din punct de vedere al vocabularului. De asemenea, limbajul este adaptat pentru atmosfera fiecarei povestiri. Nu putem sa nu amintim si elementul evident care se face remarcat in volum si anume sentimentul de imersiune in lumea fantastica. Fiecare povestire este traita nu doar citita de catre cel ce intra in lumea magica a acestui volum.

Am ramas atasat de “Lenore Arras”, o povestire scrisa cu deosebita maiestrie, plina de elemnte inedite si relatata intr-un limbaj care te face sa iei contact cu lumea arhaica in care aceasta are loc, apoi de “Insangerata, luna”, povestirea fantastica-horror care iti punea imaginatia la incercare pana la un asemenea nivel incat incepeai la randul tau sa fii inspaimantat, de “Spiridusii Albi”, o poveste care te va face sa nu mai fii niciodata curios despre ceea ce poti gasi in locuri neexplorate dar si de cele patru povestiri din ultima parte care sunt adunate sub titlul Intalnire cu Ermengaarde, povestiri plasate in acelasi univers in care am gasit si elementele mele favorite din cadrul unei povestiri SF si anume nave si flote, civilizatii diferite si planete in razboi.

In ceea ce priveste aspectul exterior al volumului, pot sa spun ca ilustratiile de pe coperta dar si calitatea exceptioanala a cartii sunt inca doua elemente care m-au atras sa o cumpar. Pe spatele acesteia avem si o descriere inspirata a continutului, un fel de mic rezumat in doua, trei cuvinte a ceea ce vom putea gasi in paginile volumului.

“Ceasul Fantasmelor” impresioneaza prin stilul de a scrie al autorului si prin sentimentul de imersiune care se repeta, fara exceptie, in cazul fiecarei povestiri. Volumul beneficiaza intr-adevar de o abordare literara si se deosebeste de alte stiluri de a aborda o povestire prin faptul ca istorisirea unei intamplari nu se aseamana cu un jurnal de bord, scurt si la obiect. Putem observa relaxati armonia relatarii literare a unei povestiri.

Va recomand cu cea mai mare sinceritate “Ceasul Fantasmelor” pentru momentele in care doriti sa calatoriti in lumea supranaturalului, in timp sau in spatiu deoarece volumul le intruneste pe toate alaturate intr-o armonie sublima.


Capitanu’ va ureaza o seara faina si read on!

Monday, June 1, 2015

Despre “Anotimpul Pumnalelor” de Serban Andrei Mazilu


“Nu e nicio medalie, nicio cupa, niciun fel de gratificare a efortului tau...Nicio recompensa materiala. Nu ai nevoie. Ai castigat ce era mai important: esti viu, traiesti si ai sansa ca maine sa te caiesti si sa incerci sa-ti repari greselile, sa-ti speli pacatele. Dar n-o s-o faci! Fiindca esti un afurisit de Corb si singurul tel, obiectiv, scop... spune-i cum vrei! ... e sa iei o alta viata, s-o impachetezi in taisuri, s-o legi cu funda stacojie si sa i-o trimiti lui Thanos impreuna cu cele mai calde urari.”

Salutare echipaj si bine v-am regasit la un nou articol! Azi vom vorbi despre o carte care mi-a cazut pe mana de curand si prin care pot spune ca am redescoperit ideea de a lasa totul la o parte doar pentru a vedea cum se termina romanul. Si azi, chiar asta am facut. De-a lungul ultimelor ore am citit cu placere si spor finalul romanului “Anotimpul Pumnalelor” de Serban Andrei Mazilu aparut la editura Crux Publishing.

Dupa cum stiti, nu sunt adeptul genului de recenzie care o da intr-un fel de rezumat scolar, recenzie in care expun rezumatul actiunii astfel incat, la sfarsit, cel care urmeaza a citi cartea sa nu mai aiba nimic de descoperit. Nu am suportat niciodata rezumatele si le-am considerat a fi la fel de anoste ca un joc de tip RPG jucat cu ajutorul unui site care iti spune cum sa il parcurgi.

Gandindu-ma la jocurile de tip RPG, “Anotimpul Pumnalelor” chiar aduce cu unul. Desi nu este un joc... ci chiar mai bine, o carte, pot spune ca ceea ce m-a impresionat de la primele pagini este nivelul de imersiune in decor realizat de catre autor. De la descrierile imprejurarilor si pana la descrierile care ne introduc adanc in mintile personajelor, care mai de care mai variate, totul se impleteste intr-o frumoasa poveste expusa in modul unic si din ce in ce mai rar regasit in literatura, acela al imersiunii in lumea romanului.

Cineva care ar vrea sa citeasca “Anotimpul Pumnalelor” ar intreba: “Despre ce este cartea?” sau “Cu ce e?” Raspunsul ar fi unul destul de lung daca ar fi sa detaliem, insa, in principal, cartea are in prim plan organizatia Corbilor, asasini platiti si slujitori ai zeului mortii, Thanos. Astfel avem o societate decadenta condusa de un monarh care nu se autodepaseste nici in a face bine dar nici in a face rau. Romanul ne prezinta la inceput o harta sugestiva a spatiului in care va avea loc actiunea si anume arhipelagul Voss,  format din patru insule: Whitegate, Amberstone, Noss si Perque. Oceanul Fringe margineste insulele mai sus mentionate. In acest mini univers traiesc de la oameni simpli la asasini, pirati, magnati ai tutunului sau nobili insetati de avere si putere. Una din bransele semnificative este armata care cuprinde atat militari, marinari si forte aeriene cat si serviciul secret, spionii. Toate aceste forte vor fi atrase intr-un conflict scapat de sub control, conflict antrenat de o contesa care isi doreste puterea absoluta precum si de biserica, o alta forta semnificativa de manipulare a oamenilor, fie ei simpli civili sau imparati.

Anotimpul pumnalelor este una din rarele carti in care antagonistul este o femeie, contesa Mequette, un personaj construit intr-un mod genial, malefica si manipulatoare, gata sa faca orice pentru a-si atinge scopurile. Aceasta are parte de ajutorul conducatorului bisericii, Emeric Bone, un personaj care are darul de a repugna de la primul contact.

Personajul principal este Aendo Assermore, parte a organizatiei Corbilor, un asasin platit care, din cauza misiunilor pe care le indeplineste pentru bani, se vede atras in jocul cauzat de planul diabolic al contesei Maquette de a domina arhipelagul Voss si de a se substitui imparatului.

Avem parte in roman de foarte multa actiune, de scene de lupta, de fantastic si supranatural, de elemente steampunk si post apocaliptice dar si de elemente fantastice si supranaturale. Vom regasi vrajitoare si asasini precum si culte intunecate care slujesc zeului Moarte.

Societatea din “Anotimpul Pumnalelor” este una decadenta dar si luxoasa, un loc in care exista diferente inimaginabile intre nobili si oamenii de rand. Umanitatea a descoperit deja armele de foc precum si moduri de a calatori pe mare dar si prin aer (zepeline militare). Exista artilerie dar si masini de lupta robotice, pusti, pistoale dar si arme albe si grenade, o panoplie pusa in slujba dorintei nemarginite de a ucide, fie in scop mistic fie in scop personal.

Alaturi de Aendo Assermore vom descoperi lumea arhipelagului Voss dar si intrigile si planurile de rasturnare a conducatorului suprem. Il vom urmari pe asasin legand prietenii, devenind uman sau rece si gustand spre final dragostea si atasamentul. Alaturi de actiunea pusa cu maiestrie pe hartie dar si alaturi de descrierile extraordinare ale insulelor din arhipelag povestea va deveni un episod pe care il vom trai alaturi de personajele implicate.

“Anotimpul Pumnalelor” este tipul de carte care iti da ocazia sa te atasezi de un personaj si care te face sa vrei sa revii in lumea ei doar pentru a-l intalni. Cartea te face sa vrei una sau mai multe continuari deoarece nu iti vine sa crezi ca, desi ai petrecut ceva timp in lumea lor, inca te simti atasat de personajele create si vrei sa continui sa fii martor la vietile acestora. Aceasta senzatie este rar creata de un roman, insa romanul care reuseste sa o creeze iti va ramane intiparit in minte poate pentru totdeauna.

Va invit sa cunoasteti Corbii si nobilimea din Voss, sa va lasati implicati in intrigi si sa descoperiti secretele intunecate ale magiei zeului mortii, Thanos. Cu siguranta nu veti regreta.

Capitanu’ ii multumeste lui Serban Andrei Mazilu pentru un roman plapitant si genial dar si Crux Publishing care ne da posibilitatea sa ne transpunem in lumea Arhipelagului Voss prin publicarea romanului “Anotimpul Pumnalelor”.


O zi faina si read on!